Hunter Kris

Despre vânătoare

În România, vânătoarea este percepută de peste 50 de ani ca o activitate raţională, desfăşurată în scopul menţinerii, cu arma de vânătoare, a echilibrului în natură. Mai exact spus, în scopul menţinerii echilibrului dintre speciile de vânat prădător şi cele de vânat plantivor, pe de o parte, şi dintre speciile de vânat în general şi mediul acestora de viaţă, pe de altă parte.

Această concepţie s-a impus întrucât echilibrul actual din natură nu mai este de mult un echilibru natural în adevăratul sens al cuvântului, ci un echilibru menţinut într-o stare de relativă stabilitate prin intervenţia înţeleaptă, motivată ecologic şi economic, a factorului OM.

Aşadar vânătoarea este o activitate conştientă prin care se exploatează durabil o resursă naturală regenerabilă. Este percepută astfel de managerii în materie, care urmăresc permanent evoluţia populaţiilor de vânat, din punct de vedere cantitativ şi calitativ, şi stabilesc, prin metode şi mijloace cu pretenţii ştiinţifice, cotele anuale de vânare, diferenţiate pentru mai multe specii de vânat sedentar pe sexe, pe clase de vârstă şi pe categorii de calitate. Ei merg cu logica mai departe, urmărind menţinerea în permanenţă a unor efective optime de vânat, de asemenea corect structurate, aşa încât să se beneficieze de cote de vânare cât mai mari, în condiţiile unor prejudicii cât mai mici produse de vânat mediului agricol şi/sau forestier său de viaţă.

Pentru adevăraţii vânători, vânătoarea a fost şi este însă cu totul altceva. Este în primul rând o chemare lăuntrică, străveche, pe care o resimt în mod irezistibil faţă de vânat şi de natură. În şi mai mulţi dintre semenii noştri nevânători, această chemare sălăşluieşte latent, ca să izbucnească surprinzător, atunci când se aşteaptă şi ne aşteptăm mai puţin. Un lucru este însă de netăgăduit: vânătoarea se practică, în general, din pasiune. O pasiune care incubă de obicei şi timp, şi bani. Oricât de pasionaţi ar fi vânătorii şi oricât i-ar costa obiectul pasiunii lor, ei rămân totuşi conştienţi de ceea ce fac, în limitele cotelor de vânare prestabilite anual, aşa încât să mai poată vâna şi în ziua de mâine. De aceea, pentru foarte mulţi dintre vânători este cu mult mai important ce anume şi cum anume vânează, decât cât vânează. Adevărata satisfacţie vânătorească vine pentru aceştia de la modul sportiv şi elegant în care dobândesc vânatul, nicidecum de la mărimea tabloului de vânătoare sau, după caz, de la punctajul trofeului vânatului dobândit. Sunt şi acestea mulţumiri pentru ei, dar secundare. Cum sunt de altfel şi rezultatele economice ale activităţii desfăşurate benevol.

Pentru istorici şi pentru oameni de cultură, vânătoarea mai înseamnă trecut, tradiţie şi civilizaţie. O tradiţie care lasă în spatele preocupării milenii de experienţă cumpătată. De la omul culegător şi vânător preistoric până în zilele noastre, evoluţia activităţii de vânătoare s-a împletit strâns cu evoluţia societăţii umane, trasând urme de o inestimabilă valoare în cultura universală şi cultura în domeniu.
Influenţa şi rolul pozitiv al vânătorii rezultă din nenumărate date arheologice, desene rupestre şi înscrisuri antice, scrieri medievale şi tratate moderne de cinegetică. Grăitoare sunt şi numeroasele basoreliefuri şi sculpturi antice, statuetele, statuile şi sculpturile mai recente, tablourile şi fotografiile epocii moderne şi multe alte asemenea opere de artă, având ca motivaţie vânatul şi vânătoarea. Folclorul şi toponimia constituie şi ele dovezi certe, ca de altfel şi nenumăratele şi nemuritoarele opere scrise şi/sau interpretate. Toate vin să argumenteze susţinerea conform căreia vânatul şi vânătoarea au constituit un nesecat izvor de inspiraţie pentru artişti şi au influenţat covârşitor, de-a lungul timpului, evoluţia societăţii umane, care, la rândul ei, le-a influenţat în aproape aceeaşi măsură.

Pentru protecţioniştii naturii şi chiar pentru tinerii "verzi", care au categoric mult mai puţini ani de activitate în materie de protecţia naturii, vânătorii sunt încă exemple demne de urmat. Pragmatici fiind, vânătorii şi-au impus singuri oprelişti în practicarea vânătorii, limitate în timp şi spaţiu, aşa încât să nu pericliteze, în nici un fel, perenitatea activităţii. Au fost, de asemenea, primii care au sesizat şi au luat poziţie împotriva deteriorării habitatelor vânatului, înţelegând înaintea tuturor că protecţia vânatului, fără o protecţie corespunzătoare a habitatelor, rămâne o simplă utopie. Aşa cum utopică rămâne şi teoria protecţiei totale a unor specii de vânat sau a vânatului în anume locuri, fără o motivaţie convingătoare a interesului pentru o astfel de protecţie.
Având aceeaşi dragoste comună, "natura" - care include şi vânatul - protecţioniştii, tinerii "verzi" şi vânătorii au, în genere, aceleaşi interese. Numai că unii au, aşa cum am precizat deja, spirit pragmatic şi milenii de experienţă în urmă, pe când ceilalţi sunt juniori în activitate şi susţin încă teorii iluzorii, precum cea exprimată, lipsite de interesul material concret în acest sens.
Trecând peste unele "neînţelegeri" inerente, fiecare dintre părţi monitorizează influenţa civilizaţiei asupra echilibrului în natură şi fiecare încearcă să intervină în favoarea celei din urmă, pentru a o favoriza pe cea dintâi. Deşi acţionează separat, dar în acelaşi sens, împreună vor trebui să-şi asume, de acum înainte, responsabilitatea pentru ceea ce se lasă moştenire generaţiilor viitoare.
De acţionat cu arma, pentru menţinerea echilibrului dintre vânat şi mediu, vor acţiona însă doar vânătorii.

Pentru sportivi, trebuie remarcat că vânătoarea nu reprezintă totuşi un simplu sport, deşi implică efort fizic, uneori până la adânci bătrâneţi, şi spirit fair-play. Această activitate nu se poate confunda nici cu disciplina tirului, deoarece are cu totul şi totul altă motivaţie, practicându-se în condiţii cu mult mai puţin previzibile decât în poligon. Vânătoarea presupune cunoştinţe multiple despre natură, despre vânat şi despre tehnica vânătorii, raţiune şi inspiraţie, înzestrare fizică şi pasiune, autoeducare şi autocontrol, talent şi experienţă, dar şi trăiri sufleteşti aparte, care motivează efortul fizic depus şi refugierea temporară din tumultul vieţii cotidiene.

Pentru veterinari, similar confraţilor din Uniunea Europeană, vânătoarea constituie doar o activitate utilă societăţii, definită neinspirat "ucidere a animalelor sălbatice", prin care se introduc în circuitul economic anumite produse animaliere (carne, blănuri, coarne etc.). Definiţia dată de aceştia vânătorii este însă simplistă şi supărătoare, deoarece vânătorii nu ucid vânatul, ci, aşa după cum s-a arătat, îl vânează. Deşi noţiunile sunt oarecum similare, ele nu se pot totuşi confunda fără riscul căderii în ignoranţă. Un risc pe care veterinarii contemporani şi l-au asumat, determinând nenumărate proteste la nivelul organismelor naţionale şi internaţionale în domeniu.

Percepţiile referitoare la vânătoare sunt aşadar diferite, influenţate fiind covârşitor de profesiunea celor preocupaţi, într-un anume fel, de activitate. Aceste percepţii sunt însă generatoare de imagine în societate. De aceea, vânătorii moderni, conştienţi de riscul actual al perceperii greşite a activităţii practicate de ei cu bună credinţă, susţin, pentru publicul larg, adevărul de necontestat conform căruia desfăşoară, din pasiune şi pe cheltuială proprie, o activitate utilă echilibrului în natură şi societăţii. Dacă nu ar face-o ei, societatea ar fi nevoită să angajeze profesionişti în acest scop, pe cheltuială publică. Altfel ce s-ar întâmpla cu populaţiile de urşi şi de mistreţi scăpate de sub control? Dar cu cele de lupi, vulpi, jderi, dihori şi ulii porumbari, precum şi cu populaţiile altor specii care pot decima vânatul plantivor şi pot căuta ulterior resurse alternative de hrană prin gospodăriile sătenilor? Aceasta fără a ne mai gândi la populaţiile de vânat plantivor, care, înmulţindu-se haotic, ar putea deveni, la rândul lor, extrem de păgubitoare pentru agricultură şi silvicultură.

Iată doar câteva motive pentru care vânătoarea contemporană, aşa cum a fost succint prezentată, se impune a fi redefinită concis ca fiind un hobby al vânătorilor, util în egală măsură echilibrului în natură şi societăţii umane.

DE CE VÂNĂM?

Iată una din întrebările pe care "verzii" le pun din ce în ce mai frecvent şi mai tranşant celor circa 7 milioane de vânători din Europa. Această întrebare şi altele asemenea, care au început să fie auzite şi la noi, trebuie să ne oblige la răspunsuri sincere, în primul rând faţă de noi. Dacă nu le vom putea găsi mai satisfăcătoare, cu greu vom putea fi convingători în discuţiile purtate pe această temă cu opozanţii vânătorii.

Vânăm, fără îndoială, pentru menţinerea echilibrului agro-silvo-cinegetic, în limitele sporului populaţional, transmis nouă (vânătorilor) sub formă de cote de recoltă, de autoritatea publică centrală a statului în domeniu. Vânăm, aşadar, durabil, cu aprobarea şi sub controlul autorităţilor publice centrale care răspund de vânătoare şi de mediu. Vânăm preponderent selectiv, aducându-ne astfel contribuţia la conservarea şi chiar la îmbunătăţirea calităţii populaţiilor de vânat. Facem acest lucru în calitate de vânători calificaţi, printr-un examen susţinut şi promovat cu ocazia dobândirii calităţii de vânător.
Practicăm, deci, vânătoarea în cunoştinţă de cauză, pe cheltuială proprie, scutind statul de plata unor sume importante de bani pentru eventuala angajare a unor profesionişti care să facă, în lipsa noastră, acelaşi lucru.
Iată un răspuns care poate fi apreciat teoretic ca fiind complet şi convingător chiar şi pentru "verzi".

Nu este însă aşa. "Verzii" insistă să afle un răspuns tranşant: de ce vânăm ? care este motivaţia interioară a acestei îndeletniciri? o facem din plăcere sau din necesitate?
Răspunsul nu poate fi deloc simplu, fiindcă s-ar risca interpretarea eronată a acestuia, în defavoarea vânătorilor.
Vânăm, în principal, din dorinţa menţinerii echilibrului agro-silvo-cinegetic, artificial şi riguros stabilit. Această necesitate nu poate fi pusă la îndoială, deoarece altfel, fără extragerea surplusurilor populaţionale, s-ar produce un haos în activitatea de gestionare raţională a vânatului şi în echilibrul instabil şi temporar stabilizat artificial de OM în natură, ceea ce ar conduce în final la sărăcirea faunei sălbatice şi chiar a biodiversităţii. Necesitatea poate să nu fie însă conştientizată de absolut toţi vânătorii.

Motivele practicării activităţii de vânătoare, de către aceştia din urmă, sunt foarte diverse:

  • unii o fac din plăcerea de a petrece, motivat şi activ, o parte din timpul liber în mijlocul naturii; motivaţia şi capacitarea vânătorului sunt determinate într-un astfel de caz de "excursia" făcută şi de actul vânătorii în sine, spre care orice om are o pornire lăuntrică, ancestrală; natura şi vânătoarea, împreună, îi poate capacita pe vânători într-o asemenea măsură, încât să uite de toate problemele cotidiene; aceasta, adăugat la efortul fizic făcut, constituie pentru ei un important şi eficient mijloc de "reîncărcare a bateriilor" organismului; toate, la un loc, constituie motive suficiente pentru părăsirea temporară a comodităţii oferite de căminul familial;

  • alţi vânători, care se respectă şi respectă în egală măsură vânătoarea, o fac pentru "arta vânătorii"; aceştia sunt motivaţi mai mult de modul în care dobândesc vânatul, nu de cât anume vânat dobândesc; ei sunt capacitaţi de tehnica vânării şi urmăresc perfecţiunea actului în sine, neinteresându-i prea mult rezultatul vânătorii;

  • sunt şi vânători care practică vânătoarea din dorinţa de a dobândi, cu orice preţ, vânat cât mai mult, chiar în condiţiile în care fac rabat de la etica practicării activităţii; prin această fază trec foarte mulţi dintre vânătorii începători, insuficient şcolarizaţi; din păcate, unii rămân cu această pornire anormală toată viaţa;

  • puţini dintre "vânători" merg la vânătoare pentru a ucide vânatul, încălcând sfidător orice regulă de etică vânătorească; între ei şi braconieri nu este prea mare deosebire, afară de faptul că unii acţionează la limita legii, iar alţii în afara ei;

  • există şi vânători, puţini la număr, care practică vânătoarea pentru şansa de a studia vânatul, interesându-i în mai mare măsură observaţiile asupra acestuia, ecologice şi etologice, decât rezultatul vânătorii; sunt în general vânători care cunosc atât de mult despre comportamentul vânatului, încât actul vânătorii devine prea facil şi prea puţin interesant, comparativ cu acumularea, în continuare, de cunoştinţe în domeniu;

  • o altă categorie de vânători, în general mai nevoiaşi sau mai gurmanzi, vin la vânătoare pentru vânatul pe care-l pot prelua pentru bucătăria proprie; aceasta a fost şi rămâne încă o motivaţie puternică pentru practica vânătorii, indiferent dacă vrem să o recunoaştem sau nu;

  • în sfârşit, sunt şi vânători care merg la vânătoare pentru masa sau focul de la final de zi, justificate de buna dispoziţie şi de atmosfera descătuşată de constrângerile cotidiene cu care aceasta se încheie; în astfel de situaţii, când se lasă frâu liber imaginaţiei şi comunicării sincere, se transmit cel mai instructiv cunoştinţele, obiceiurile şi tradiţiile vânătoreşti; pentru mulţi vânători, sfârşitul zilei de vânătoare contează cel mai mult.

Iată câteva dintre motivaţiile concrete ale interesului vânătorilor pentru practicarea vânătorii. Probabil că sunt departe de a fi epuizate, deoarece acestea sunt cu mult mai nuanţate şi pot domina mai multe deodată acelaşi vânător.
Le place sau nu "opozanţilor vânătorii", acestea sunt, cinstit, motivele reale pentru care vânătorii vânează, bineînţeles în limitele şi în condiţiile menţionate. Din aceste motive, vânătoarea a fost şi este încă îndrăgită. Vânătoarea nu este, aşadar, nici simplu sport, nici activitate pur raţională şi nici nu dăunează, aşa cum este acum practică, în vreun fel naturii.
Deşi vânează din motive diverse - unele criticabile nu numai din partea "verzilor", ci şi a semenilor - vânătorii fac în general, pe cheltuiala proprie, un lucru util faunei de interes vânătoresc, echilibrului în natură şi societăţii. Acesta este lucrul cel mai important şi de netăgăduit. Cu o singură condiţie, şi anume ca vânătoarea să se practice durabil, lucru care depinde de capacitatea managerilor în domeniu şi de eficienţa luptei antibraconaj.